lunile pline
le petrecea tolănit pe sub piele
medita întotdeauna după ora 14
când foamea se auzea mai rar
din coasta bărbatului
visa la cele două mâni care nu îmbrățișau corect
dar aveau mușcătura cea mai credincioasă
din toate timpurile

dar nu încerca să se împotmolească în mintea labirintoasă
a șarpelui de luni
ci în trupul iubitei cu litere mari în locul degetelor
în carnea ei bolnavă de somn
în sexul ei timid de noapte
locul acesta sculptat ca un cimitir războinic
unde mâinile veninoase se întâmplau pe sub scoarța copacilor
ca o rugăciune

aici știa cel mai bine să fie
niciodată